S-a căsătorit pe 23 august cu Cătălin Măruţă, prezentatorul cu unul dintre cele mai acide discursuri ale emisiunilor de divertisment. De la televizor, ea pare matură, sobră şi calculată. În realitate, e copilăroasă, alintată cât să rămână o femeie-copil, foarte ataşată de familie – îşi încheie întotdeauna conversaţiile cu părinţii şi fraţii cu un „te iubesc” spus din inimă. Pentru un copil care a plecat de acasă de la 16 ani, cuvintele acestea spun multe. Iat-o într-o ipostază inedită, care aminteşte de Catherine Zeta Jones în „Chicago“, rol în care Andra şi-a pus încă o dată în evidenţă spiritul ludic.

Tabu: Părinţii tăi au renunţat la slujbe ca să se ocupe de cariera ta muzicală. Ştiu că mai ai fraţi, nu s-au simţit ei ca şi când nu li s-ar fi acordat la fel de multă atenţie?
Andra: Fiecare dintre fraţii mei au avut parte de aceeaşi atenţie din partea părinţilor. Probabil par avantajată pentru că despre relaţia lor cu mine s-au ştiut mai multe.

Tabu: Cânţi de la 13 ani, pare că nici n-ai avut adolescenţă. Cum te-a modificat contactul cu lumea „celor mari”, a contractelor şi a lucrurilor cu care nu te puteai juca? Erai totuşi un copil.
Andra: Am avut altfel de adolescenţă. În sensul că visele mele s-au împlinit mai repede. Nu neg că m-am simţit bine întotdeauna printre oamenii maturi.

Tabu: Care a fost cel mai greu moment din carieră?
Andra: Poate anul când am luat locul doi la Cerbul de aur.

Juriul străin mi-a acordat note maxime, în timp ce ai mei (juriul românesc) au fost extrem de exigenţi. Am suportat greu clasamentul, în condiţiile în care toată lumea îmi spunea că am cântat foarte bine. Şi la fel consideram şi eu, fără modestie! Recunosc că am depăşit cu greu momentul ăsta.

Tabu: A fost greu când te-ai mutat la Bucureşti de la Câmpia Turzii? Mă gåndesc că într-un fel erau relaţiile şi contactele/prietenii pe care îi aveai acolo şi altfel a fost să o iei de la capăt în Bucureşti.
Andra:A fost şi greu şi uşor. Greu, pentru că m-am despărţit de casă, de lumea mea din Ardeal, şi nu ştiam ce şanse reale voi avea. Uşor, pentru că sunt o persoană care se acomodează repede cu condiţiile noi de viaţă, sunt foarte prietenoasă şi atunci când îmi doresc foarte tare ceva, reuşesc. Am încredere în forţele mele, în pasiunea cu care îmi fac meseria şi astea sunt nişte coordonate cu care ştiu că nu dau greş.

Tabu: Cum te-au primit colegii de şcoală? (deja te vedeau la TV). Cum te-ai descurcat doar cu tatăl tău în Bucureşti, administrându-vă viaţa.
Andra:La început, mi-au lipsit prietenii mei de-acasă. Multă vreme am ţinut legătura cu ei. Treptat, unii au continuat să se bucure pentru succesul meu, alţii au devenit mai... ocupaţi. Tatăl meu a suplinit multe dintre absenţele copilăriei mele, pentru că el a fost întotdeauna cel mai bun prieten al meu, căruia am putut să-i spun orice.

Tabu: Te-ai gândit vreodată că vocea ta e mai puternică, mai „matură” decåt vârsta pe care o ai? E greu să „porţi” vocea asta? Mă gândesc că ai fi reuşit mai repede dacă ai fi ales un stil muzical mai degrabă adresat puştilor.
Andra: Nu cred că mi s-ar fi potrivit o muzică superficială. Niciodată nu mi-am dorit un hit de-o vară. Am vrut ca piesele pe care le cânt să reziste mai mult în timp şi să fie ascultate de mai multe segmente de public, inclusiv de puştime.

Tabu: Apropo de maturitate, simţi că eşti mai „coaptă” decât tinerii de vârsta ta, simţi o diferenţă mentală/emoţională în raport cu ei? Categoric, ai o experienţă de viaţă mult mai mare, pentru că tu cântai la vârsta la care alţii se mai jucau încă.
Andra: Aşa a fost destinul meu, să fiu un „om mare” încă de mică. De fapt, asta era şi joaca preferată: să mă cred de vârsta celor mari, să pot face şi eu tot ce fac ei.